marți, 21 august 2012

VIS (subconstient)



-Alo!
-Da!
-Bună seara, dom’ profesor! sunt pentru câteva zile în România și m-aș bucura să vă văd.
-Bună seara! nu mai știam nimic despre tine.

Discuția telefonică a continuat, finalizându-se cu fixarea pentru a doua zi a unei întâlniri, la o cafea. Întâlnirea a avut loc, a fost plăcută pentru ambele persoane, dar nu îndeajuns de lungă, pentru a finaliza discuția, care a ajuns în punctul în care cei doi au găsit posibilitatea pornirii unui proiect comun. Au stabilit pentru a doua zi încă o întâlnire, în scopul fixării reperelor viitorului lor proiect.

Profesorul însă a trimis un mesaj fostei lui eleve, acum studentă într-o țară occidentală, mesaj prin care anula întâlnirea, motivând neconvingător acțiunea sa.

După ceva timp pe o rețea de socializare:

-Bună! Dom’ profesor, am terminat prima parte din facultate, și acum fac un an de practică în Manchester. Sunt fericită că mi-am găsit de lucru. Mi-am făcut și prieteni buni prin facultate și acum vorbim pe mailuri, ceea ce îmi ușurează faptul că iar sunt într-un oraș în care nu cunosc pe nimeni Cum mai e viața de artist? ------Bună ! Credeam că nu-mi vei mai scrie. Și bănuiam asta pentru că atunci când trebuia să ne întâlnim, nu ai înțeles ce s-a întâmplat cu mine. Dacă dorești să afli, eu iți pot explica. Mă bucur pentru tine și cred că e o mare șansă să treci prin locuri unde trebuie să te adaptezi mereu, chiar dacă acum pare greu.

-Țin minte că nu am înțeles ce se întâmplase. Ce mi-am dorit însă a fost să nu încurc nimic, drept prin urmare am reacționat prin tăcere. Mi-ar plăcea să știu, ca să nu gândesc altceva.

-Nu e deloc simplu să-ți explic. Totuși… Dintre toți elevii mei, doar orele petrecute cu tine au fost ceva special. Nu m-am întrebat de ce era așa, ci doar m-am bucurat de întâlnirile cu tine. Subconștientul meu cred că s-a întrebat și și-a formulat și un răspuns, altfel nu-mi explic de ce, când ne-am revăzut, el, subconștientul, a preluat controlul asupra mea, făcându-mi inima să bată foarte tare. Nările mele adulmecau mirosul tău, ochii alunecau pe corpul tău, pe furiș, spre gât, apoi căutau… sânii, se opreau pe degetele tale. Încercam rușinat să mă ascund după ceașca de cafea, după fumul țigării, dar…iți priveam buzele fără a înțelege ce spui, folosind doar ca pretext faptul că vorbeai. În drumul spre ceașcă(tot un pretext) privirea mi se oprea pentru o clipă pe sânul tău stâng Sorbeam cu tristețe din cafea, tristețea ca făceam o nedreptate sânului tău drept. La întoarcerea spre buze reparam nedreptatea. Simțeam o durere ciudată că nu-îmi permite conștientul să-ți privesc ambii sâni. Îți evitam privirea de teama ca ea să nu pătrundă în subconștientul meu. Se putea ca privirea ta să-mi alunge bucuria sau să o amplifice… Ar mai fi multe de spus dar cred că ai înțeles deja cam ce s-a întâmplat și nici nu știu dacă tu ești dispusă să afli mai mult.. Dacă dorești să știi mai mult, deși nu e simplu pentru mine, îți voi povesti ce s-a întâmplat mai departe în subconștientul meu, multe zile după acea întâlnire. Îmi este puțin mai ușor să-ți povestesc, știind că ne despart câteva mii de km.


gelu odagiu

sâmbătă, 11 august 2012

teama





Poate fi un cuvânt. Un cuvânt folosit atât de des în ultima vreme, încât a devenit o stare. Poate fi un sunet, care prin intensitate provoacă dureri greu de suportat, durerea devenind și ea o stare. Poate să fie și o idee care ne inundă creierul, nemailasând loc gândirii. Mai poate fi o imagine, un stop cadru dintr-un film de groază, a cărui continuare nu o putem intui .

Suntem separați în două tabere, fiecare cu teama ei. O parte se teme că i s-ar putea întâmplă ceva rău, cealaltă, că ar urma să nu-i mai fie bine. O parte ce pare optimistă, în sensul că mai rău de atât nu se poate, cealaltă, pesimistă că ar fi posibil să-i fie rău. Ambele tabere, chiar și așa, cuprinse de tipuri de teamă diferite, au încă ceva uman. Posibilitatea de ai ierta pe ceilalți, pe care nu înțeleg nici eu și nici ei, de ce îi privesc ca pe niște dușmani . Nu au nimic de împărțit sau dacă au, acel ceva se poate împărți echitabil după niște reguli aprobate de toți și în primul rând respectate de toți.

Cum s-a ajuns aici? Cum de suntem împărțiți în doua tabere gata sa se înfrunte, într-o luptă din care nimeni nu va ieșii învingător?

Când încă nu ne dezmeticisem după ieșirea dintr-o epoca în care trona aproape ca și astăzi, teama, a apărut din mare sau din cer, călare pe ceva cu siguranță alb(ăsta e mereu scenariul), EL. A desfăcut o sticlă sau o cutie, nu se mai știe . Ceva a desfăcut, un fel de cutie a Pandorei, pentru că peste capetele noastre s-au revărsat asemenea unui vânt de libertate, șabloane de lemn, un lemn de esența americănească, în locul cuvintelor de care ne cam săturasem, niște zgomte nebune, manelisto-hip-hop-house, în locul sunetelor muzicale, idei precum globalizare, europenizare, NATOzare. Peste tot zburau bancnote verzi și de alte culori, vedeai concursuri de miss, BINGO, LOTO, mașini bengoase, vacanțe în Dubai, Cluburi de fițe sau de fotbal…Înarmați cu plase de prins fluturi, alergam cu toții bezmetici să prindem cât mai mult din toate astea. Unii s-au dezbrăcat de veșmintele grele ce îi încurcau la alergare. Au aruncat onoarea, decența , rușinea, cultura, tradiția…După un timp a apărut oboseala. Când ne-am oprit să ne mai tragem…sufletul, am constatat că ne-am separat în doua grupuri. Un grup cu plasele ceva mai pline și altul cu câțiva fluturi sau chiar fără nimic în plase. Era bine să fi existat și un al treilea grup, un fel de clasă de mijloc.

Încet încet, în cele doua grupuri s-a cuibărit teama. Grupurile au devenit tabere, una temându-se să nu piardă ce a îngrămădit în plase, cealaltă să nu piardă și plasele sau hainele( onoarea, decența , rușinea, cultura, tradiția), pe care nu s-au indurat să le arunce în acea goană nebună după fluturi . Pentru a evita o confruntare, cele două tabere îl căutau cu privirea pe EL. Au găsit un omuleț cu privire șireată, urât sufletește, care tot încearca sa încalece pe ceva alb, ținând și el strâns în mâini o plasă de fluturi încărcată cu fel de fel de nimicuri.

Oare ce va urma?

joi, 9 august 2012

din lac în puț



Lacul rosu. Asta îmi vine în minte când gândesc la sistemul din care am sărit în ‘89. După o săritură care prin spectaculozitate a fost o perioadă recunoscută de toți ca un record mondial, după acea săritură datorată, după unii comentatori, exploziei din mușchii de mămăligă ai românului, am aterizat în puț. Privind de sus, de pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, nu am înțeles că aterizasem într-un sistem nou, care ar fi trebuit să mă facă să gândesc la forma feminină a cuvântului puț, ba chiar la femininul lui pul. Nu observasem încă pe cei ce urmau sa joace table, pe coasta de azur. După ce a trecut euforia, și-a făcut loc în mintea noastră filozofia cu șabloane de genul: este greu să ajungi în vârf dar este și mai greu să te menții. Așa că am trecut cu toții la treabă. Am uitat să vă spun că săritura am făcut-o în grup compact, împreună cu conducătorii noștri iubiți sau mai puțin iubiți, mai putin... vreo doi.. De aici și întrebarea încă fără răspuns: a fost sau nu revoluție?
Prin urmare, 'ai cu toții la treabă! Păi…ce să facem? Să ne transformam toți în patroni, că tot s-a stabilit scutirea de impozit pentru 5 ani. Cei care mai aveau idee despre cum se completează o factură, o chitanță, un cec, chiar și…o declarație pe la securitate, au pornit ca din tun. Au procurat spații pentru desfășurarea activității, au scris pe ele “Market”, “Car wash”, “Bank”. Datorită vitezei cu care au pornit, s-au scuturat și de balastul onoarei, omeniei, compasiunii și alte d'astea. Tinta lor? Bani, bani, bani, muuuulți bani. Cei mai cu minte, mai cu o brumă de educație, cultură, au adoptat poziția gânditorului, privind la oul din palmă, din care va ecloza viitoarea afacere. Foarte importantă era denumirea ce va fi purtată de afacere, să nu sune, când va ajunge “brand”, a Gică srl. Si unii și ceilalți, luați cu treabă, ne trezim deodată obosiți, singuri și triști. Căutăm dragoste prin preajmă dar între timp ea a dispărut. A fost înlocuită cu interesul. Patronii din categoria celor cu start bun, oferă oricât, în căutarea dragostei. Ceilalți, gânditorii, și-au pierdut aproape orice speranță. După momentele de panică, ne năpustim pe site-uri, bloguri, facebook-uri, mail-uri. Ne postăm pe aici inteligența, prostia, răutatea, tandrețea, fotografiile prelucrate, sinceritatea, tot ce mai avem și așteptăm să primim un pic de iubire. Există un feedback dar nu asta e dragostea pe care o căutăm. Mărim doza de Net și constatăm că ne masturbam în grupuri mai mari sau mai mici, chiar atingem mici orgasme virtuale. Degeaba însă, nimic nu poate înlocui mirosul partenerului, căldura trupului, auzul oftatului…Iți vine să sari din puț în…ce?. 
Dacă nu eram o fire optimistă săream de mult în…gol.


Text interzis pesimiștilor

luni, 6 august 2012

blues


Sunt negru. Noaptea spre care ne îndreptăm cu toţii, e si ea neagră. Acum, când privesc peste umăr, văd cum toată viaţa am irosit-o sperând ca voi fi odată și odată liber.
Poate m-am înşelat crezând că libertatea este ceva albastru și de fapt ea este neagră, este noaptea spre care ne îndreptăm inevitabil. Oricum nu pot schimba acum lucrurile. Nu e drept pentru cei ce îmi vor urma, 
Nu ştiu dacă pentru culoarea mea sau pentru că m-am născut în Africa, am fost luat într-o noapte cu forţa, aruncat în pântecul unei cutii plutitoare împreună cu alte fiinţe  la fel de speriate și de negre, ca mine. Când legănarea care nu se mai sfîrşea a încetat, am fost scoşi din cutie. La atingerea pământului, am crezut pentru o clipa că sunt liber. Clipa de fericire a trecut însă repede. Tot repede, pentru că eram acum într-o lume nouă în care timpul înseamnă bani,  ne-am trezit pe un câmp imens si alb. Îmi plăcea albul în contrast cu întunericul în care trăisem până atunci. 
Cred că aţi înţeles, din cărţile citite ori din filmele văzute,  devenisem un sclav pe o plantaţie de bumbac. Stapânul meu, un om rău și cred prost, pentru că nu știa vorbi pe înţelesul nostru, mai mult prin gesturi, unele agresive, ne-a arătat ce să facem dacă vrem să primim hrană si apă. Toată marea aceea de vată albă trebuia adunată în nişte saci. Si asta am făcut. 
De libertate însă nu am uitat.Priveam în toate direcţiile și vedeam doar arme de foc, camioane cu oameni si câini, pregătiţi să mă oprească în eventuaitatea încercării de a mă elibera Numai cerul era deschis iar eu încă nu învăţasem zborul.
Într-o noapte cu lună, privind cu gura căscată în sus spre covorul sau cupola plină de stele, din piept am eliberat un oftat. Oftatul fără voia mea a devenit un murmur, un fel de cântat. În liniştea nopţii cu un tropăit precipitat au apărut în jurul meu barierele umane ce ne îngrădeau libertatea. Am auzit și alte voci armonizându-se cu murmurul meu. Cativa dintre paznici, au înălţat felinarele, ne-au privit, au scuipat asa într-o parte bombănind în limba lor, pe care noi între timp am învățat-o:
-Hai măăă, lasă-i!, urlă si ei la luna ca nişte lupi în călduri.
S-au îndepărtat învăluiţi într-un râs nechezat amestecat cu...ciori cu ţâţe..iepe cu curul negru....
Pe măsură ce liniştea nopţii își intra încet în drepturi, ca un țârâit de greier în mintea mea pătrundea ideea că de acum înainte putem cânta, chiar dacă vom urla la lună cu gândul la "ciori cu ţâţe" sau "iepe cu curul negru".