joi, 3 ianuarie 2013

Trăim într-o lume a minciunii?



Decembrie. Zăpadă. Mos Nicolae. Mos Crăciun.

M-am întrebat de multe ori dacă este o întâmplare că revoluțiile se petrec în decembrie. Răspunsul mi-a venit în minte, cu rugămintea de a-l transmite și altora în șoaptă, pentru a nu-mi atrage dușmani.  Se poate spune ca postând aici răspunsul, va fi considerat o șoptire(altfel nu știu cum aș putea scrie în șoaptă).

Revoluția este un fel de renunțare la o minciună și înlocuirea ei cu o alta, ambalată frumos, astfel încât să pară adevăr.

Ne mințim copii că drept răsplată pentru cumințenia lor, adică pentru statul lor chircit într-un pătuț al lui Procustuț, în luna decembrie vor fi răsplătiți de un mos(Crăciun, după ultima revoluție, Gerilă, înainte de ’89), cu tot felul de daruri.

De ce un moș? Pentru credibilitate(un moș este un om serios). Asociem imaginea lui cu un brăduț, pentru a da senzația de verde permanent, cu o pelerină roșie, ca prin contrast cu verdele să existe un echilibru, niște globuri de sticlă, ceva beteală strălucitoare, unul sau mai mulți reni și gata, minciunica poate fi servită ca un adevăr, timp de câțiva ani.

Ce dacă după un timp copii vor afla că au fost mințiți, că vor simți o mare durere în sufletele. Minciuna a fost frumoasă și suntem mulțumiți că au descoperit-o. Din acest moment sunt și ei mărișori și chiar sunt pregătiți să înghită următoarele minciuni. Vor merge la scoală, unde vor citi basme cu Ilene cosânzene și feți frumoși. E acum momentul să afle că există și căpcăuni, zmei și alte lighioane. Asta așa pentru contrast și echilibru. Urmează formarea gândirii lor matematice. Matematica, o altă minciună. Mulți aici vor sări să mă contrazică. Cum să consider știința asta exactă o minciună? Păi dacă pornește de la niște postulate pe care trebuie să le înghițim pe negândite, ce poate fi? Si în matematică minciuna este bine ambalată. E presărată cu – și +, cu : și x, cu ridicări la puteri și radicali. Toate semnele astea sunt ca verdele bradului și rosul pelerinei, ca ilenele cosânzene, feți frumoși și căpcăunii, zmeii. Contrastele dau acel echilibru déjà cunoscut, educat încă din prima copilărie.

Odată cu intervenția matematicii în perfecționarea modului de a ne minții, adică odată cu trecerea noastră printr-o nouă revoluție, cea științifică(cred că tot în luna decembrie s-a petrecut și revoluția asta), începem să ne simțim ființe superioare. Atât de superioare, că acest cuvânt nu mai are nici grade de comparație. Putem acum să răspândim minciuna încet, încet, în Univers. Începem cu povestioara cățelușei Laika. Am început cu ea pentru credibilitate. Părea prea gogonată să începem cu Iuri Gagarin sau Valentina Tereshkova. Un câine este credincios stăpânului și nu divulgă aproape niciodată minciuna ambalată în adevăr. Asta știm și din politică. Foarte rar se întâmplă ca un cățeluș politic să facă publică adevărata față a șefului lui de partid.

După revoluția din ‘89(decembrie), ne-am îndreptat gândul spre vest, am ajuns să cercetam chiar și minciuna americană. Americanii ăștia au ajuns până pe Lună, cu minciuna. Cică unul Neil Armstrong ar fi făcut și un mic pas pe acolo, considerat gigantic pentru omenire. Dacă o fi așa, doar el știe și a plecat cu asta pe altă lume. Intre noi fie vorba, cred că minciuna asta cu oameni pe lună, este un plagiat grosolan al povestii scrise înainte de unul Jules Verne. Armstrong ăsta nu este Luis, cel care cânta la trompetă. Este altul, un alb. Asta pentru credibilitate. Am amintit de Luis pentru contrast(știți cu toții că trompetistul este negru). E adevarat că utopia cu rasa albă, pură, nu prea stă nici ea în picioare(este tot un neadevăr). Armstrong sună a nume Indian tradus în americănească: arm-strong, adică braț- puternic .

Voiam de fapt să ajung la Lună, la luna decembrie, lună în care ne pregătim de trecerea revoluționară într-un nou an și în care se obișnuiește să se ureze:

La mulți ani!

Asta vă urez și eu, în lumea asta a minciunii, frumoasă, echilibrată, cu multe contraste: brăduț, pelerină roșie, Ilene cosânzene, feți frumoși, căpcăuni, zmei, -, +, :, x, puteri, radicali(aici sună puțin a politică: puteri radicale).
Sfarsitul lumii

Se glumeste in ultimile zile pe aceasta tema. Sau poate nu se glumeste, din moment ce americaneste, s-au facut si unele pregatiri. Sfarsitul asta este insa privit ca unul superior, adica doar al lumii oamenilor. S-au dus de mult vremurile cand se construiau buncare ale lui Noe, Noe care se gandea la salvarea tuturor speciilor.

Pregatirile au inceput cu mult inainte de mometul alinierii cifrelor reprezentand o data anume. Cei mai informati, simtindu-se demni de a reprezenta specia umana si dupa acest potop sau cutremur sau explozie ori toate la un loc, strang de foarte mult timp, fara scrupule, fonduri imense, in speranta ca marimea sumei colectate sau furate(scopul scuza mijloacele) ii va pune in situatia de a putea cumpara dreptul de a exista in “the day after”.

Daca facem un pas inapoi pentru a avea o perspectiva mai buna, daca ne mijim si ochii, apoi privim lumea ca pe un tablou, intelegem ca sfarsitul lumii oamenilor nu este un eveniment ce se petrece intr-o zi anume, ci un proces indelungat care se desfasoara deja de ceva timp. Tabloul privit astfel are intr-adevar ceva apocaliptic. Spatiul dintre cuburile reprezentand asa zisele zone de locuit sunt pline de automobile, in miscare sau parcate peste tot, chiar si pe trotuare, ba si in interiorul spatiilor construite de oameni pe post de case. Oare asta nu seamana a potop, a inundare a spatiului vital cu fier, sticla, materiale sintetice si mult fum otravitor? Nu mai spun de atrofierea muschilor nostri si inlocuirea treptata a acestora cu proteze motorizate, ciudate, ce ne ajuta chipurile in a ne deplasa.

Procesul de care spun se adreseaza si creierului nu doar muschilor. Cartile sunt inlocuite cu ecrane prin care primim informatii, sentimente si cultura gata facute, gata gandite. Unii in gluma(o gluma cam amara), numesc ecranul tembelizor. Eu gandesc ca ecranul nu este doar cel al televizorului si ca ar trebui extinsa gluma si asupra telefoanelor mobile, laptopurilor, ipodurilor, ipedurilor si altor instrumente(cum s-or mai numi ele), menite sa ne menajeze creierul, in demersul lui de a gandi singur.

Tabloul, privit din aceasta perspectiva si urmarind in el si ideea de frumos(tablourile sunt elemente de frumos, nu?), ne incanta ochiul cu formele din ce in ce mai frumoase ale obiectelor proteza(pentru muschi si creier) in timp ce oamenii devin tot mai urati fizic si sufleteste, motiv pentru care ei, oamenii, sunt impinsi usor dar sigur in afara tabloului, spre acel sfarsit al lumii despre care se glumeste(amara si aceasta gluma) tot mai des.

Eu sunt ingrozit ca aceasta sinucidere, este un proces indelungat si dureros, ca si eu sunt sinucis putin cate putin, zilnic, fara a ma putea opune(nu te poti opune majoritatii), ca privesc neputincios si revoltat la apocalipsa.

Cand urez cuiva “la multi ani!”, am parca senzatia ca sunt un om rau, care ascunde sub sunetul placut al acestei urari, dorinta sadica de ai vedea pe semenii mei chinuiti cat mai mult timp de acest proces numit... sfarsitul lumii.

miercuri, 2 ianuarie 2013

schiță

Schiță pentru un posibil scenariu. Scenariul unui spectacol de teatru, film, muzică, dans(toate la un loc).

Scena. Pe fundal, un ecran întunecat. Lumina crește progresiv până când pe ecran descoperim un peisaj static:

Doi cilindri poziționați orizontal, asemenea celor care compun un storcător de rufe de modă veche sau o tiparniță. Intre cilindrul superior, acoperit cu imaginea unui cer plin de nori și cel inferior, purtător al imaginii unei mări liniștite, se formează o linie, linia orizontului. Timid, se aude o melodie tristă, care crește și odată cu ea, mecanismul se pune în mișcare. Norii și apa mării, pornesc spre orizont prin rotirea cilindrilor. Mișcarea, din ce în ce mai grăbită produce un curent ce soarbe totul. Apa duce cu ea nisip, plante, dar mai ales bărbați, femei, copii. Pentru fiecare, printre nori, cade câte o stea. Stelele se sting în apa mării și sunt înghițite și ele de orizont. Muzica devine apocaliptică. După un timp în care omenirea este înghițită aproape total, de acest balaur, totul se blochează într-un scârțâit înspăimântător…Liniște. O liniște mormântală.

Ansamblul celor doi cilindrii pornește într-o mișcare de rotire orizontală, în sensul acelor de ceasornic. Ni se arată acum mecanismul infernal, roți dințate, arcuri, biele-manivelă, cazane sub presiune. O uzină unică, menită să pună lumea în mișcare. După ce mișcarea de rotire împlinește 180°, avem în față un peisaj static:

Doi cilindri poziționați orizontal, asemenea celor care compun un storcător de rufe, de moda veche sau o tiparniță. Intre cilindrul superior, acoperit cu imaginea unui cer plin de nori și cel inferior, purtător al imaginii unei mări liniștite, se formează o linie, linia orizontului. Un țipăt de cucuvea ce devine șuierat de locomotiva cu abur, un scrâșnet de roți și cerul însoțit de apa marii se pune în mișcare. O melodie, plăcută de această dată, purtată de briza născută din rotirea cilindrilor, se îndreaptă spre noi asemenea unui imn al schimbării. Apa aduce cu ea nisip, copii, femei, bărbați. Se naște din mare un sir omenesc care se deplasează în ritmul muzicii, într-o mișcare șerpuită și vine, vine…

Din rând se desprinde un grup. Cele doua șiruri, în venirea lor șerpuitoare, se intersectează de câteva ori, trecând fiecare când în stânga, când în dreapta. Sunt tot mai aproape. Putem vedea acum destul de clar, multitudinea culorilor în care este învăluit șirul originar dar și monotonia cromatică, de uniformă, a grupului desprins din rând cu ceva timp în urmă. Nu o uniformă militară. Nu. Una înglobând un costum sobru, de culoare închisă, cămașă albă, cravată(singura pată de o culoare ceva mai vie) și o geantă diplomatică în mâna dreaptă.

In timp ce ecranul își stinge lumina pentru a-și trai lăuzia, după ce a adus pe lume, lumea, grupul în uniforma(probabil datorită genții din mână) se deplasează spre dreapta, iar grosul omenirii, pentru a nu produce tensiuni, merge spre stânga. Primii poposesc într-o încăpere, unde pe un piedestal sta un pupitru dotat cu doua microfoane. Prin ferestrele camerei se disting niște zgârie-nori. Grupul celălalt, mult mai numeros, campează pe un imens Woodstock.

După ce și-au tras puțin sufletul(în viteza cu care s-au deplasat la venirea pe lume, sufletul rămăsese puțin în urmă), au început a gândi, viitorii pași în viață.

Un uniformizat, ales de cei din grup, după reguli numai de ei știute, să-i reprezinte, s-a așezat la pupitru. După ce cu ambele mâini a poziționat convenabil microfoanele și după ce și-a reglat glasul cu o tuse voită, a inițiat discursul. In prima parte a făcut un scurt istoric despre Napoleon, Stalin, Hitler și alți uniformizați, dornici și ei să adune lumea sub o unică conducere, spre a o obliga să trăiască mai bine. A explicat că nereușita acestora s-a datorat proastei alegeri a uniformei(aleseseră uniforma militară), motiv pentru care mijloacele nu le-au fost scuzate, cu tot scopul lor nobil. A atacat(în sensul abordării) apoi, principala temă înscrisă în ordinea de zi, Globalizarea.

Ceilalți, scrutau și ei viitorul. Fiecare, în funcție de locul în care se așezase pe întinsul Woodstok, în funcție de calități, tradiție și  multe alte criterii, striga în limba lui, cu ce va contribui la bunăstarea tuturor. - Eu voi extrage petrol, împreună cu toată familia, tribul sau întreaga mea națiune(după necesități). - Eu voi face agricultura. – Eu îmbrăcăminte, încălțăminte, muzică, automobile, electronice…Era un vacarm de nedescris. Urletele cu oferte se amestecau cu discursul ce răsuna în difuzoarele uniformizaților. Ai fi crezut că cele doua părți sunt în conflict.

Peste tot acest vacarm s-a auzit foarte clar un: Let it be! După ce a mai cântat câteva melodii împăciuitoare, John Lenon le-a propus un joc educativ(românesc), din care să desprindă învățăminte și să înceteze cu cearta: Nu te supăra frate! Jocul este simplu. Arunci 2 zaruri, însumezi cifrele indicate de ele și faci în viață atâția pași câți iți arată suma respectiva. Pe la pasul 7 primești un bonus sub forma unei caracterizări(bonusul se numește-cei 7 ani de acasă). La 14 ți se înmânează un fel de diplomă cu fotografia ta pe ea și un număr(CNP). Când ajungi la 18 se pare că îți cresc niște aripi imaginare și că de acum știi zbura singur. Asta se sărbătorește(are loc o petrecere de majorat). Si tot asa, jocul continua. Pe la 60, 65, cică poți să nu mai faci nimic și doar primești(pensie se numește ce primești)…

Învățămintele extrase în urma participării la ceastă joacă:

Costumații au aflat ca ceilalți nu cunosc adunarea(nu știu să adune nici măcar punctele negre de pe zaruri), deci formează o prostime, numai buna de condus. Si cine poate face asta mai bine decât ei, uniformizații.

Deasupra nemărginitului Woodstok, plutesc baloane cu text, legate de tâmplele fiecăruia dintre oameni, precum în benzile desenate. Textele spun cam același lucru, chiar dacă în limbi diferite: ” Nu știu să fac adunări deci sunt incapabil să dețin o funcție de conducere. Costumații sunt mai potriviți pentru asta.

Si au pornit la drum în consens deplin. Woodstokisti, munceau, sporind PIB-ul global, se iubeau, cântau…Costumații adunau, scădeau și păstrau partea ce considerau că li se cuvine, apoi împărțeau fiecăruia dintre proști, după necesități. Nu știu dacă s-au infestat cu virusul acumulării ori odată cu trecerea timpului au apărut alte reguli matematice, cert este că uniformizații se îmbogățeau tot mai mult iar după împărțire, fiecărui prost ii revenea tot mai puțin. Cântecele woodstokiștilor au devenit din ce în ce mai triste, au apărut și unele melodii cu text protestatar, chiar revoluționar.

Sper că nu ați uitat că toate se petrec pe o scenă. Pe scena, un ecran. E, acest ecran se luminează brusc cu o imagine, în care vedem o dubă pe care scrie GLOBAL SECURITY. Din ea, în mare grabă, coboară niște uniformizați ceva mai militărește, cu măști pe figuri. Ajung alergând în fața unei uși imense. Zbiară de câteva ori(regulamentar), “-Deschide, Globaliția”, după care ușa zboară. Plutește câteva secunde, într-o mișcare cu încetinitorul și aterizează aproape fără zgomot în mijlocul unui lan de grâu. Woodstokul devine o mare Hiroshima…

Apare echipa de criminaliști. Matură cu niște pensule ușa. O înlătură și sub ea găsesc o floare strivită. Cu o cretă specială, unul dintre criminaliști trasează conturul cadavrului. Cei de la IML ridica floarea. O pun într-un sac cu fermoar. O aruncă în mașina lor specială și totul rămâne pustiu în urma lor.

Nu pricep de ce desenul, făcut cu creta aceea specială, arată mai mult a om, cum am văzut de multe ori prin filmele polițiste.

Pe ecran apare scris “sfârșit” și alături un semn de întrebare:

SFÂRȘIT ?