vineri, 8 februarie 2013

Cît de frumos este tenisul de cîmp!

Te obişnueşti cu un tip de rachetă, cu rama din lemn, cu un racordaj făcut de un nene, care face asta manual, care ascultă vibraţia rachetei  şi simte cînd aceasta este numai bună să cînte în mana unui Nastase. Culoarea zgurei, unică, măturată şi umezită cum numai omul în trening ponosit, cu fesul pe cap, acel fes decolorat de soare, ştie să o facă…

Decorul este gata. Artiştii desenează cu dansul lor tablouri unice, irepetabile. Cameramani pricepuţi urmăresc cu ochiul magic spectacolul, surprind cu măiestrie momentul, îl reţin pe peliculă de celuloid cu suflet. Suflet de celuloid.

Cînd dorim, putem retrăi visul. Putem da viaţă tablourilor. Lumina culege litera cu litera imaginea si o proiectează pe albul de hîrtie al ecranului.

Astăzi tenisul nu se mai cîntă, dansează, visează. Rachetele se fabrică din tot felul de compozite, carbonuri, racordajele sunt perfect tensionate, vibraţia nu se abate nici măcar cu o comă, totul e controlat, asistat de instrumente precise care nu permit nici artiştilor interpretări prea personale, Federer-eşti. Adio celuloid.

Ochiul nu poate primi luminile rampei ca altă dată. Noroc cu ochelarii 3D. Se pierde parfumul Louis Lumiere. Păcat.

Aruncaţi vă rog cărţile în tomberonul pe care scrie hîrtie si celuloidul în tomberonul de forma inimii pe care scrie: materiale greu degradabile!

Cu această buimăceală am părăsit sala pe frontispiciul căreia am căutat cu disperare cuvîntul “film”. Îmi tot inceţosa privirea cuvîntul “Movieplex”…direct în plex.

A murit Filmul, trăiască Filmul!

Este ora....si totul e în ordine. Iubiţi-vă în pace!(sau viaţa merge mai departe)