marți, 30 aprilie 2013

Cafeaua

Îmi răsună încă în suflet un “-Vrei să te scot la o cafea?” . Si am răspuns “Da”, fără să mă gândesc la urmări. A fost o cafea lungă cât așteptarea unui fiu lăsat singur acasă, fiu ce își așteaptă mama și trece prin momente de teamă, curiozitate, nervozitate, gelozie. O cafea lungă, ce necesită timp să fie savurată, sorbită, vorbită. Asta poate dura 6 ore, 6 zile sau chiar o luna.
Efectul cafelei este un vis frumos dar ca orice lucru frumos trăit, pentru echilibrul universal, este însoțit și de un coșmar. Cafeaua te face să visezi o sferă precum puful de păpădie, asemenea unei familii rotunde cu trei copii: două fete cucuiate și un făt nici prea mare dar nici mic. Te face, ca după nopți de delir, cu telefonul la ureche, când un minut se transforma în multe ore, să pleci în creierii munților, să conduci o mașină ciudată, apăsând din greșeală brusc frâna, creându-se putină panică în inima partenerei…de drum, să reacționezi straniu la vederea unui plic alb(ce probabil conține zaharul pentru îndulcirea cafelei) pe o masă oarecare, să pleci spre un oraș necunoscut numai pentru că soarele strălucește, să-ți cânte Phoenix și tu să îngâni odată cu ei, făcând astfel partenera… de nebunie să doarmă liniștita lângă umărul tău. Cafeaua te poate însă și ciufuții. Devii brusc iritat de un halat, de ordinea ce ar putea domnii în dulăpiorul cu lenjerie, de un film prost propus la Oscar, de verdele ce devine gelozie și partenera…de… te ia în serios(doar când ești ciufut), parca neacceptând că poți fi real și că ai putea avea și tu tensiuni interioare ce trebuiesc eliminate prin supape, fie ele chiar mici și inofensive(răspunsul fiind: (“da, da…inofensive”). Paranteza asta poate fi o rămășită de cafea făcută poate, după o rețetă de pe alte meridiane, un fel de zaț, care nu se spală prea ușor de pe suflet. Sau și mai rău, o stare de teamă a partenerei...de ceartă, care după ce s-a fript cu o ciorba preparată tot după o rețetă tradițională din țări îndepărtate, suflă în iaurtul natural, fără fructe sau aromă de vanilie în el. Din exterior, există riscul să fii perceput ca fiind de stânga sau de dreapta sau de mijloc sau oricum altfel și asta e de rău, mai cu seama dacă percepția se face în prezența unor pahare cu vin, a unui platou cu prăjituri “Paul” și a unui martor, sărbătorit pentru că s-a născut.
Să fie oare și martorul un fel de risc și tu să fii perceput ca fiind nu doar de stânga sau de dreapta sau…, ci chiar asemenea unei ciorbe deghizată în iaurt?
Si deodată, la cea mai mică adiere, păpădia se destrăma, familia efemeră precum păpădia se risipește, partenera se retrage spre cuvântul… fostă și te trezești într-un fel de sevraj chinuitor. Delirul telefonic se comprimă cu repeziciunea cu care se schimbă treptele de viteză, de la cea superioară la punctul mort, în cazul unei mașini cu cutie hidramată, frânată brusc. Si tu, care ai gustat pentru prima dată cafeaua, încerci să-ți injectezi încă o doza dar nu mai ești întrebat “-Vrei să te scot la o cafea?”. Încercarea de a construi o punte spre ieșirea la cafea pare zadarnică. Probabil că lumea este ocupată și nu mai are chef  de curentul creat de ușa de la ieșire sau intrare, nici nu mai știu ce rol are ușa. Văd doar că e închisă. Bat la ușă cu o sărutare de mână, într-o parcare subterană, a unui spital particular, asa, pe fereastra mașinii care demarează în grabă, ciocănesc și cu ajutorul tastelor, cu niște cuvinte probabil nepotrivite. Ascult la ușă și mă mint că se aude de dincolo: (da,da, așteaptă!). Sau poate ce aud eu este tot o paranteză, o rămășită, un ecou.
Spun băutorii de cafea, că este o băutură amară. Acum înțeleg la ce se referă. Gustul amar îl simți mai târziu, când ușa de ieșire la o cafea îți este închisă. Există oameni pragmatici care spun, siguri pe ei, că se poate trăi și fără cafea. Teoretic au dreptate dar ce fel de viață mai este și aia ? Mai ales ce fel de viață poate fi, pentru mine care îmi promisesem în gând sau poate și cu voce tare(nu mai știu că eram sub influenta cafelei), că voi sorbi licoarea asta încă 30 de ani.
Vocea care îmi răsună în suflet, am auzit-o încă o dată: “-Vrei să te scot la o cafea?” . Si am răspuns “Da”. Ieșirea s-a transformat în consumare de pizza(și ea preparată după o rețetă …), parcă pentru a ma face să înțeleg că și cafeaua trece prin stomac.
Cafeaua s-a evaporat(?) iar stomacul, bine înfipt cu piciorele pe pământ, chiorăire un: Asta e.
Asta e?

sâmbătă, 27 aprilie 2013

zodia racului



Eu cred ca RAC e ca o sigla
Ce explicata se doreste
E mult mai greu decat la peste
Si nu exista nici o rigla

De Rac, talentul sa-l masoare.
Si de ar fi, suflet i-ar spune
Doar bucuria sa adune
Precum lumina de la soare.

Cum poate oare sa existe
O unitate de masura
Sa cuantizeze arta pura
Sa o prezinte prin reviste?

Talent e unul din cuvinte
Ce racului se potriveste
Chiar daca racul leneveste
Din cand in cand scoate din minte,

Si daruieste cu placere
Frumoase perle, poezii
Muzica, dansuri , comedii
Spre-a sufletului mangaiere.

Talent, Iubire, Daruire
Sunt ale racului cuvinte
Si “TID” imi vine-acum in minte
In loc de RAC. E-o talmacire

Din alta limba azurie
Din ceruri, poate din afara.
Sa nu ma umpli de ocara
Ca nu-ti fac nici o bucurie

Daca iti spun ca sigla “RAC”
In romaneste-nseamna “TID”
Nu e vreo sigla de partid,
E o traducere de drac

Si pentru ca eu sunt cel drac,
Am scris cu rima-mbratisata
Sa iti dai seama, draga fata,
Ca asta merita un rac.

gelu odagiu

luni, 1 aprilie 2013

Zodia peștelui


Moartea noastră din viața trecută ne-a strecurat prin copca mortuară, sub sloiul bleu, pictat cu stele. Câte una pentru fiecare, să ne lumineze destinul. Greu de respirat in această nouă viată. Traducerea corecta a apei în oxigen, sisifică muncă branhială, dublată de tendința permanentă de mărire, ne umplu ziua subacvatică. Mărirea ca și oxigenul sunt vitale. Pestele cel mare îl înghite pe cel mic, după legea firească a matroskai.
 Plictisitoare zodie.
Un fel de iad în care nu mai rămâne timp și pentru suflet. Se mai aude din când în când, ca într-un vis, cum cei rămași deasupra stelelor, pomenesc pe câte unul dintre noi, certând pe cei ce ne continuă treaba neterminată, atunci când fac asta altfel decât am fi dorit noi: “-Dacă ar vedea cel dus pe copcă, s-ar răsuci în mormânt” (asa spun ei lumii în care vremelnic mormântăm noi, peștii. Ne răsucim cu toții aici, sperând că am lăsat deasupra gheții, drumuri începute și continuate epigonic de cei ramași vii, cum își spun ei. Noi cu noi și vii cu vii. În rest, mai cade câte o stea marcând momentul când cei mici poposesc în pântecele balenei, spre a sta la taclale cu Iona sau când prin copcile încă deschise, vreun medic-pescar iscusit ne trage înapoi în lumea viilor, mulinând guta timpului în sens invers acelor de ceasornic.